Luxatia de sold poate fi prevenita si tratata corect

Malformațiile congenitale ale aparatului locomotor reprezintă o provocare majoră în pediatrie și ortopedie pediatrică. Una dintre cele mai frecvente astfel de malformații este afecțiunea cunoscută sub numele de displazie luxantă de șold sau luxație congenitală de șold. Aceasta implică o serie de anomalii ale articulației șoldului, care pot afecta mersul, postura și calitatea vieții copiilor afectați.

Patogenia afecțiunii

Displazia de șold apare din cauza unei dezvoltări anormale a articulației șoldului în perioada intrauterină. Dezvoltarea anormală poate fi legată de disostoza centurii pelviene, o tulburare în formarea scheletului pelvian. Lipsa unei conexiuni adecvate între capul femural și osul iliac este, de asemenea, un factor major. Alte cauze pot include aplazia sau hipoplazia cotilului, unde cavitatea cotiloidă este absentă sau subdezvoltată, și hipoplazia capului femural, unde capul femurului este mai mic decât ar trebui să fie.

Poziționările vicioase ale membrelor inferioare în luna a patra și a cincea de sarcină pot contribui la dezvoltarea displaziei de șold. În aceste luni, poziția fetusului influențează modul în care articulația șoldului se formează. Dacă presiunea capului femural pe cotil este insuficientă, articulația nu se dezvoltă corect. Această lipsă de presiune poate fi cauzată de poziționări vicioase sau de laxitatea ligamentelor.

Aceste anomalii duc la modificări structurale ale articulației șoldului, cum ar fi hipoplazia cavității cotiloide, ceea ce înseamnă că cavitatea în care ar trebui să se așeze capul femural este prea mică sau subdezvoltată. Aceasta poate duce la o poziționare anormală a capului femural, care nu se aliniază corect cu cotilul. În primele luni de viață, aceste modificări pot evolua și se poate ajunge la luxație propriu-zisă, unde capul femural iese complet din cavitatea cotiloidă.

Formele afecțiunii

Displazia de șold poate lua mai multe forme, incluzând displazia luxantă de șold și luxația congenitală propriu-zisă. Formele unilaterale, afectând mai ales șoldul stâng, sunt mai puțin frecvente decât cele bilaterale. Diferențierea între aceste forme este crucială pentru stabilirea unui plan de tratament adecvat.

În cazul displaziei luxante de șold, simptomatologia poate fi minimă la naștere, ceea ce face diagnosticarea precoce esențială. Prin contrast, luxația congenitală de șold se manifestă prin semne vizibile precum pliuri interne asimetrice ale coapsei, inclinarea fantei vulvare la fetițe și un mers schiopatat caracteristic.

Semne și simptome specifice

Semnele clinice ale luxației congenitale de șold pot varia, dar există câteva indicii cheie care ajută la identificarea acestei afecțiuni. Unul dintre primele semne observabile este laxitatea articulară. Aceasta se referă la o mobilitate excesivă a articulației șoldului, care nu este normală. Laxitatea poate fi detectată prin teste specifice efectuate de un medic specialist.

O altă manifestare comună este limitarea mișcării de abducție a piciorului afectat. Aceasta înseamnă că bebelușul nu poate deschide picioarele la fel de mult ca un copil sănătos. Limitarea abducției poate fi observată în timpul schimbării scutecului sau în momentul în care copilul este așezat pe spate.

Semnul Trendelenburg este un indicator important și devine vizibil după vârsta de un an. Acest semn apare atunci când copilul încearcă să stea pe un picior și șoldul opus cade în jos. Este un semn clar de instabilitate a articulației șoldului și sugerează o problemă structurală.

Întârzierea în începerea mersului este un alt simptom care poate indica luxația congenitală de șold. Copiii cu această afecțiune încep să meargă mai târziu decât cei sănătoși și au un mers nesigur. În cazurile de luxație bilaterală, mersul „de rață” devine evident. Acesta se caracterizează printr-o mișcare legănată a șoldurilor în timpul mersului, datorită instabilității bilaterale.

La copiii mai mari, durerea și oboseala în timpul mersului pot fi semne tardive ale luxației congenitale de șold. Aceste simptome apar din cauza uzurii anormale a articulației și a efortului suplimentar necesar pentru a menține stabilitatea în timpul mersului. Dacă aceste simptome sunt prezente, este esențial să se consulte un medic pentru evaluare și tratament adecvat.

Diagnosticarea afecțiunii

Diagnosticul displaziei de șold se bazează pe mai multe metode de evaluare. În primele luni de viață, examinarea clinică este cheia. Medicul va verifica semne precum asimetria pliurilor cutanate, limitarea mișcărilor de abducție și instabilitatea articulației șoldului. Testele Ortolani și Barlow sunt manevre specifice utilizate pentru a detecta instabilitatea șoldului la nou-născuți.

După vârsta de 3 luni, investigațiile imagistice devin esențiale. Ecografia de șold este metoda preferată pentru diagnosticarea precoce, deoarece poate vizualiza structurile cartilaginoase și poate detecta anomalii subtile care nu sunt vizibile pe radiografie. Ecografia este neinvazivă și nu implică radiații, ceea ce o face ideală pentru sugari.

Radiografia de șold este utilizată mai frecvent după vârsta de 6 luni, când structurile osoase sunt mai bine dezvoltate. Radiografiile permit evaluarea raporturilor anatomice între femur și osul iliac, identificarea dislocării capului femural și măsurarea unghiului acetabular. Aceste informații sunt cruciale pentru stabilirea severității displaziei și pentru planificarea tratamentului.

În cazurile complexe sau atunci când există suspiciuni de alte anomalii asociate, poate fi necesară realizarea unor investigații suplimentare, cum ar fi tomografia computerizată (CT) sau rezonanța magnetică nucleară (RMN). Aceste metode imagistice oferă o vizualizare detaliată a structurilor osoase și a țesuturilor moi, permițând o evaluare mai precisă a gradului de afectare.

Diagnosticul precoce și precis este vital pentru a iniția un tratament adecvat și a preveni complicațiile pe termen lung. Monitorizarea continuă și reevaluările periodice sunt importante pentru a urmări evoluția afecțiunii și a ajusta planul de tratament, dacă este necesar. De aceea, părinții trebuie să fie vigilenți și să respecte programările medicale pentru a asigura o dezvoltare sănătoasă a copilului.

Opțiuni de tratament

Tratamentul ortopedic variază în funcție de vârsta la care este diagnosticată afecțiunea și este realizat de un medic ortoped pediatru. Kinetoterapia, începută precoce și recomandată de medicul ortoped pediatru și de cel de recuperare medicală, include exerciții specifice pentru tonifierea musculaturii paravertebrale și de mers, esențiale pentru dezvoltarea corectă a articulației șoldului.

Important este ca tratamentul să înceapă cât mai devreme, ideal înainte de vârsta de 6 luni, pentru a profita de plasticitatea mare a articulațiilor. În acest stadiu, se pot utiliza dispozitive ortopedice cum ar fi hamul Pavlik sau aparatoarele de abducție. Acestea mențin femurul în poziția corectă, permițând dezvoltarea normală a cotilului.

În cazurile în care diagnosticul este stabilit după vârsta de 6 luni, se pot folosi tije și gipsuri pentru a menține articulația în poziția corectă. De asemenea, monitorizarea periodică prin imagistică este crucială pentru a evalua progresul și pentru a ajusta tratamentul în funcție de necesități.

În cazurile mai grave sau când diagnosticul este stabilit după începerea mersului, tratamentul chirurgical poate fi necesar. Intervențiile chirurgicale pot varia de la osteotomii, care corectează alinierea oaselor, până la reconstrucții complete ale articulației șoldului. Aceste intervenții sunt recomandate în cazurile în care tratamentul ortopedic nu este suficient pentru corectarea deformărilor.

Post-operator, recuperarea este esențială pentru a asigura succesul pe termen lung al intervenției chirurgicale. Kinetoterapia va continua să joace un rol major în reabilitare, cu exerciții specifice pentru îmbunătățirea forței și mobilității articulației șoldului. Colaborarea strânsă între medicii ortopezi, specialiștii în recuperare și părinți este vitală pentru a maximiza șansele de recuperare completă și pentru a minimiza riscurile de complicații.

Colaborarea multidisciplinara pentru sanatatea soldului

Displazia de șold este o afecțiune complexă care necesită o înțelegere profundă a patogenezei, formelor și simptomatologiei pentru un diagnostic și tratament eficient. Colaborarea între părinți, medici pediatri, ortopezi pediatri și specialiști în recuperare medicală este esențială pentru managementul eficient al acestei afecțiuni și pentru asigurarea unui prognostic favorabil pentru copiii afectați.